Nu mai tin minte dacă am scris, sau doar mai povestesc din când în când despre omul acela de la stat, îmbătrânit înainte de vreme, care a venit într-o zi plângând la mine la birou, doar ca să-mi spună, domnule Butunoiu, eu nu candidez, nu am venit să vă cer nimica, doar să vă rog, să vă implor să faceți ceva și să ne scăpați de ăștia, că nu mai putem! Măcar câteva luni să prind și eu, acuma, înainte de pensie, să nu spun că am lucrat o viață întreagă degeaba…
Fără nicio îndoială, toate extremele lungii mele vieți de observator și de ascultător al oamenilor au fost legate de stat, de companiile și instituțiile statului și de oamenii de acolo. Și profesional, și ca încărcătură și tensiune emoțională, și ca abjecție, dar și ca sublim. Nu îmi mai aduc aminte de un an prin firmele private, cât îmi aduc aminte de câte o singură zi printr-una de stat.
Nu se văd pe mine emoțiile, instinctul de conservare m-a învățat să le ascund bine, însă mai scriu despre ele, din când în când. Rareori sunt mai impresionat și mai tulburat decât atunci când văd dorința copleșitoare a unora de la stat ca și la ei să meargă lucrurile bine, să aibă și ei o atmosferă normală, ca „dincolo”, să lucreze la fel ca „ceilalți”, să aibă șefi cu care să se mândrească și despre care să povestească și altora, să știe la ce să se aștepte mâine.
Dar nu se va întâmpla asta. Unii vor pleca de acolo, însă mulți vor ajunge să plângă ca omul acela îmbătrânit înainte de vreme, care a venit la mine la birou crezând că eu aș putea să-l scap de blestem.
Și da, și eu aș scoate toate sporurile despre care se tot vorbește, însă celor de la stat le-aș lăsa unul singur, totuși: sporul de așteptare în zadar a ceva ce nu va veni. I-am găsit și un nume: Sporul Godot…
Comentarii (1)
In orice mediu e posibila schimbarea, uneori pornind se sus, alteori de jos, ideea e ca să se creeze contextul potrivit pentru a susține schimbarea.