Ori de câte ori scriu și-i îndemn pe oameni să muncească susținut, să se ocupe serios și cu cap de carieră, să calculeze cu atenție și să facă lucrurile ordonat și organizat, vine instantaneu potopul de reproșuri și de ironii, că-i îndemn pe oameni să fie roboți și sclavi – adică exact invers decât deduc ei din reclamele văzute în televizor – că îi împing să-și rateze viața etc. etc.: „Da. Sacrificiul suprem pt. marire, averi și prost gust. Nu cumva a trăi este și despre altceva decât muncă, muncă, muncă. Da, robotii sunt de succes. Ei trăiesc?…”
Desigur, sună logic și simplu: mai multă carieră (aproape identic cu muncă) = mai puțină distracție. Doar că rar vor să extindă acest calcul statistic pe o perioadă ceva mai îndelungată: și când vrei să te însori, și nu e chiar atât de sigur că vei găsi numai angelice care te vor iubi atât de necondiționat, încât să li se pară chiar chic să trăiți într-o garsonieră din Fundeni, și când vin copiii, și când descoperi că într-o firmă nu e chiar cum ai citit tu pe Internet, și când vin primele analize proaste, și când zărești ceva roșu în fișa cu markeri tumorali, și când or să anunțe în televizor că ne pare rău, dar am descoperit că după guvernele Ciucă și Ciolacu nu a mai rămas nimic în conturile de pensii ale Ministerului de Finanțe…
Așa că, oricum ai întoarce-o, din calcule reiese mereu că blestemata aia de carieră solidă e răul cel mai mic, totuși. Pusă cap la cap, s-ar putea ca distracția aia din acel 5% din timpul care ți-a rămas după carieră și alte obligații, dar întinsă până la pensie, și chiar și după ea, să fie de preferat celei de 50%, dar doar când ai norocul să o prinzi.