Ați întrebat vreodată un candidat la interviu dacă are pistol?

Încă la începuturile recrutării în România, prin 2000, odată cu venirea celui de-al doilea val de firme străine – de data aceasta marile multinaționale, preponderent din FMCG. Când puneai un anunț în ziar, adesea primeai peste 500, sau chiar 1,000 de CV-uri.

Recrutare de country manager la una dintre astea mari, globale. Eu făcusem câteva recrutări pentru ei, pe poziții manageriale, dar pentru postul de country manager au luat o firmă de recrutare de la Londra. Mă împrietenisem deja cu cel care era country manager, venit în România doar ca să deschidă businessul, dar făcuse aproape doi ani aici și era nerăbdător să plece. Am zis asta ca să fie mai clar de ce știu detaliile atât de precis.

A durat aproape opt luni recrutarea. Toată piața știa de ea, oricum. Sute de CV-uri filtrate, multe zeci de interviuri. Și teste, mai ales, multe teste. Pentru candidații finali au adus o echipă de trei englezi care au stat câte o zi întreagă de teste cu fiecare candidat final, de ieșeau seara buimăciți și unii și ceilalți. Cred că a fost cea mai comentată recrutare din anii aceia.

Până la urmă au angajat pe unul pe care îl cunoșteam și eu bine, de mulți ani, și pe care îl pusesem de mult în grupa cu ciudați. Cel nou a început, prietenul meu a plecat. Peste vreo lună sau două primesc un telefon: GB, ții minte că ți-am spus că nu-mi plăcea de noul country manager, deși nu puteam spune precis de ce, era doar așa, un feeling. Și stai să vezi ce s-a întâmplat! Au început tot felul de discuții și nemulțumiri printre managerii și angajații din România, la adresa noului country manager, și au ajuns și la head office. Așa că șeful cel mare s-a dus într-o zi la București, să vadă cu ochii lui despre ce e vorba.

A doua zi s-a întors și a convocat urgent tot boardul executiv: Domnilor, avem o mare problemă în România, ceva cu care nu m-am confruntat niciodată și nu știu ce să fac singur, trebuie să luăm o decizie colectivă. Așadar, ajung la București și intru în biroul lui. Mă salută călduros, mă așez pe scaun, și ochii îmi cad pe un pistol, chiar în mijlocul biroului. Uite atât de mare… (și schițează cu cele două mâini dimensiunea). L-am întrebat dacă e de jucărie, și mi-a spus că nu, că e real, dar că are permis de port-armă, deci totul e legal, la vedere. Îl scosese mai devreme să-l curățe, dar uitase de el. Apoi l-a luat și l-a băgat într-un sertar al biroului.

Au discutat, au dezbătut, și după ce șeful cel mare le-a mai arătat de câteva ori cu palmele puse paralel cât de mare era pistolul, au decis să-l dea afară. Au intrat în conflict direct cu el până la urmă, conflict care a ajuns repede și în afara firmei. După aproape un an au reușit să scape de el, și cu bani destul de mulți pe care i-au dat ca daune morale, din câte am auzit.

După asta a mai avut două joburi tot de director general și tot cam de câte un an la alte două multinaționale, apoi la vreo două firme românești, după care l-am văzut antreprenor și ceva prin politică.

Acuma mulți vor spune că ce, și ce e cu asta, îl face pistolul acela un manager mai puțin bun, dacă el știe bine meseria, are experiență, și a și dovedit-o cu brio la joburile de dinainte și la teste. Normal că dacă a fost clar că vor să-l dea afară nu mai puteau avea o relație normală, și ce a urmat era previzibil. Un angajator profi ar fi trebuit să aștepte să vadă care sunt rezultatele mai întâi.

Dra nu, ei nu au fost profi, pe ei nu i-au mai interesat rezultatele și nu au mai așteptat să facă o evaluare obiectivă. Lor li s-a făcut negru în fața ochilor și au acționat din impuls, neprofi. Așa cum fac majoritatea managerilor și angajatorilor, desigur, când iau decizii subiective, arbitrare, după feeling…

Iar dacă îl întrebi pe candidat la interviu dacă are pistol, oare va considera asta o întrebare prea personală? Delicată chestiune… (George Butunoiu – iunie 2023)