Ce a fost în capul șefului cel foarte mare de la multinațională

Recrutare de CEO-1 la o multinațională globală, cunoscută de toată lumea. Recrutarea a durat aproape cinci luni, au fost vreo șase interviuri cu candidatul final. Candidatul final nu avea job la momentul recrutării. Oferta prezentată în detaliu chiar de la a doua întâlnire. Nenegociabilă, genul de multinațională (cum sunt multe, de altfel), care nu negociază absolut nimic legat de bani sau de altceva la acest nivel. La ultima întâlnire, cu șeful cel foarte mare, i-au spus că vor să-l angajeze și l-au întrebat dacă acceptă și el, și dacă ar mai fi ceva de discutat.

Candidatul a mulțumit și a spus că vrea o perioadă de gândire. De cât timp aveți nevoie ca să vă gândiți? De două săptămâni. Două săptămâni? De ce atât de mult? Aveți altă ofertă și vreți să vedeți dacă se finalizează și aceea? Nu, nu, absolut deloc! Dar am nevoie de o perioadă de reflecție, e o decizie foarte importantă, poate cea mai importantă din viața mea profesională, și nu pot să o iau fără o analiză temeinică. Bine, aveți 24 de ore ca să o luați. 24 de ore? Nu, nu se poate, e imposibil, îmi pare rău! Atunci ne retragem oferta! Ne pare rău și nouă. La revedere! Și asta a fost tot, șeful cel foarte mare s-a ridicat și a ieșit din cameră.

Am pus textul acesta pe Internet, sub formă de sondaj, întrebând cititorii dacă ei ar fi făcut la fel, adică dacă i-ar fi retras oferta sau nu. Dar dincolo de rezultatul sondajului, comentariile au fost foarte interesante și extrem de relevante pentru cei care studiază relațiile dintre angajați și angajatori și despre cum se întâmplă lucrurile într-o organizație de business. Știu toate detaliile de la country managerul cu care sunt prieten, iar el de la protagonistul dramoletei, șeful încășimaimare, cu care a discutat în amănunt despre întâlnirea lui cu candidatul.

Candidatul a urmat traseul clasic al unul proces de recrutare într-o companie cu astfel de dimensiuni și complexitate: HR, superiorul funcțional, country managerul, în care s-a discutat tot ce era de discutat și de lămurit, s-au dat răspunsurile la întrebările venite din fiecare direcție. Ca în marea majoritate a cazurilor la multinaționale (la businessurile antreprenoriale e diferit), toate discuțiile s-au concentrat aproape exclusiv pe detaliile profesionale, pe experiența candidatului, pe profilul său tehnic. Care profil tehnic era aproape ideal – dovadă că a și fost considerat cel mai potrivit dintre toți cei văzuți de către cei implicați în procesul de recrutare, până la apariția șefului cel foarte mare.

Ce s-a întâmplat la ultima întâlnire, așadar? Nu-l cunosc pe șeful cel foarte mare, însă dintr-o scurtă descriere a prietenului meu, și din scenariul de mai sus, a fost foarte evident profilul său de personalitate (și profesional, pe cale de consecință). Unul foarte „basic” în business, printre cele mai răspândite la nivel managerial (mai rar în multinaționale și mai des în antreprenoriale, e drept), cunoscute de toată lumea: un om direct, dur, rapid, succint, care spune sau cere orice o singură dată, care cere să ai încredere necondiționată în el, în intențiile și în spusele lui, ab initio, chiar dacă nici nu știai de existența lui cu câteva clipe înainte, care pretinde, te somează chiar, să te porți bărbătește cu el, ca să folosesc un termen nepermis în zilele noastre. Foarte diferit de country manager, din acest punct de vedere, și de cei cu care candidatul s-a întâlnit la primele interviuri.

Spre diferență de multe alte profiluri, acești oameni nu-și schimbă comportamentul niciodată. Nici cu cei din jur, nici cu cei de mai jos, și nici măcar cu cei de mai sus. Relaționarea și discuțiile cu ei sunt transparente și previzibile. Și e printre profilurile cele mai clare, sunt cel mai ușor de reperat și de încadrat, orice interlocutor se lămurește într-un minut sau două cu cine are de-a face, și prin urmare poate decide în cunoștință de cauză cum să se poziționeze. Rămâne doar să vrei să te adaptezi acestui stil, sau nu. Și să îți asumi consecințele, desigur.

Întâlnirea candidatului cu șeful cel foarte mare a fost scurtă, mai puțin de un sfert de ceas. Ca în toate întâlnirile de acest fel, de altfel, nimic nou. Acestea sunt, de obicei, niște întâlniri sumare, de cele mai multe ori doar pentru că așa impune procedura, de validare finală a unei decizii luate cu mult timp înainte. Nu se discută – și nu s-a discutat nici aici – mai nimic tehnic, legat de ofertă, ci generalități.

Prin urmare, nu prea se punea problema ca acel candidat să fi aflat ceva esențial la întâlnire ca să necesite măcar o oră de reflecție, darămite două săptămâni. Ar mai fi fost varianta că foarte marele șef să-i fi displăcut într-atât de mult, încât să se gândească două săptămâni dacă mai vrea jobul. În care nou job nu s-ar mai fi întâlnit aproape niciodată față în față cu sursa disconfortului său, dată fiind natura jobului. Prin urmare, e foarte puțin probabil ca aceasta să fi fost cauza.

În astfel de momente, în care faci oferta candidatului și aștepți răspunsul lui, cel mai răspândit obstacol este o altă ofertă pe care o are candidatul, care acum știe clar cum să se poziționeze față de fiecare, și are nevoie de un oarecare timp ca să obțină maximum de profit personal din situația respectivă. Orice angajator știe asta, e normal și asumat. Sigur că și foarte marele șef știa, așa că prima lui întrebare a mers direct către acest subiect. Și, evident, astfel de oameni așteaptă să le răspunzi bărbătește la această întrebare. Dacă acesta ar fi fost motivul și candidatul i-ar fi explicat clar și credibil despre ce e vorba, nu numai că marele șef ar fi acceptat instantaneu săptămânile acelea de clarificare, ci candidatul ar fi și crescut în ochii săi.

Deci, dacă nu acesta a fost motivul, ce altceva ar fi putut să fie? Așa că următoarea întrebare a managerului a fost cel mai natural lucru cu putință. Din instinct, mai degrabă, nu ca să-l evalueze pe candidat. Și eu, și prietenul meu, country managerul, și cititorii am trecut cu toții în revistă posibilele variante de răspuns. Sugestii cum ar fi avut nevoie de timp suplimentar ca să se consulte cu familia, cu amanta, să mai caute informații despre companie, să reanalizeze oferta, îl invalidau automat ca manager de orice fel, nu doar ca unul de mare multinațională globală. Toate răspunsurile le avea deja cu multe luni înainte. Să nu-ți convoci familia la consultări încă după al doilea interviu, și să faci un mic scenariu, ia zi, nevastă, ce facem în cazul în care primesc oferta de angajare și ce facem în celălalt?, spune multe despre el.

Mai e și varianta – și din informațiile mele cred că acesta a fost singurul motiv – că așa a fost sfătuit de un consultant de prin UK pe care l-a plătit în toată perioada asta ca să-l ghideze în procesul de căutare a unui nou job. Caz în care, cu atât mai mult, marele șef s-ar felicita pentru decizia pe care a luat-o, dacă ar afla.

Mai e posibil să fi fost ceva la care nimeni nu ne-am gândit, nici eu, nici marele șef, nici comentatorii. Dar cu atât mai mult șeful cel foarte mare aștepta să i se spună, bărbătește, care e acel motiv. Și, cu excepția cazului în care candidatul i-ar fi spus o tâmpenie (ceea ce i-ar fi adus în același punct, oricum), foarte marele șef ar fi acceptat pe loc. Tot bărbătește.

Candidatul trebuia să știe, cu matematică precizie, că aceea va fi reacția interlocutorului când l-a refuzat fără să argumenteze. Și nu numai reacția lui, ci a oricărui alt om cu un astfel de profil și cu autoritatea de a decide în acel moment. Și chiar dacă decisese deja să refuze oferta, atunci, pe loc, sau cu mai mult timp înainte, tot bărbătește ar fi fost de preferat să i-o spună, tot atunci, pe loc, uitându-se în ochii lui. Nu peste două săptămâni, printr-un e-mail sau prin intermediul recrutorului.

Sigur, au fost mulți comentatori care au cerut ca celor cu un profil ca acela al foarte marelui șef să li se interzică să ocupe poziții manageriale. Dar acela e un alt subiect, pentru un alt articol… (George Butunoiu – martie 2023)

PS: Un detaliu de politețe socială care a mai rămas intact doar în mediile diplomatice de la nivelul de sus, în rest s-a cam pierdut, iar în business aproape cu totul. Când refuzi pe cineva, cel mai politicos este să-i spui și motivul refuzului (chiar dacă nu e real): „Mulțumesc, dar nu pot participa pentru că voi fi la o conferință la Zagreb în ziua aceea, îmi pare rău!”. Către cei care sunt cu un nivel social mai sus decât tine a aproape obligatoriu, pentru cei la același nivel e un semnal destul de clar de grijă pentru menținerea unei relații apropiate/ bune, iar pentru cei inferiori e dacă vrei să le faci o surpriză plăcută.

Particularizând la cazul dezbătut mai sus, cel cu timpul de gândire cerut de candidat (presupunând că chiar ar fi avut nevoie de așa ceva, după cinci luni în care absolut totul era clar/ificat), vă fac o recomandare: dacă chiar aveți nevoie de acel timp de gândire, spuneți-i interlocutorului, cu orice profil ar avea el, pentru ce (chiar dacă nu e deloc adevărat): am nevoie de o săptămână până să vă dau răspunsul final pentru a face un test recent de sarcină/ pentru aia, pentru ailaltă… Diferența e mare, e un semnal puternic, chiar dacă mulți nu înțeleg de ce.

Și nu uitați: în business, la nivelurile manageriale înalte, în special, adesea o întrebare de sus în jos ți se pune o singură dată. Dacă nu răspunzi din prima, sau dacă aștepți să se insiste, din motive știute doar de tine, dar nu și de către întrebător, dacă aștepți să se reformuleze etc., s-ar putea ca decizia să fie luată fără să se mai aștepte răspunsul tău.