Știți cu toții cum e când vă schimbați o părere. Cum decădeți în fața celorlalți, câte ironii. Și câtă teamă de a-ți spune noua părere, din cauza lor…
Mi se părea că sunt un om care-și schimbă părerile mai rar decât ceilalți. Acum nu mai sunt deloc atât de convins. O întâmplare recentă m-a împins să încerc să fac o „listă” cu aceste schimbări, de la cele „life-changing” până la cele mai puțin angajante, cum ar fi opinia și poziția față de un anumit grup social sau o stare de fapte.
Concluzia a fost neașteptată, și mă întreb acum dacă nu cumva am fost tot timpul de partea cealaltă a mediei sociale. Păreri și poziții schimbate puțin, altele major, altele radical, în extrema cealaltă. Uneori într-o singură noapte – mai ales atunci când eram student și citeam câte o carte greu de găsit atunci, după vreo întâmplare sau o discuție cu un om pe care nu-l mai uiți apoi, alteori mai lent, treptat, în luni de zile, câteodată fără să-mi fi dat seama, când realizezam că în urmă cu câțiva ani aveam o părere exact opusă pe tema dată.
Uneori cauți tu să te lămurești explicit asupra unui subiect, citești, te informezi, analizezi, studiezi, sintetizezi, și la urmă îți schimbi părerea. Alteori documentarea pe o tema ajunge din întâmplare să-ți schimbe păreri despre cu totul altceva, desigur. Nu-mi aduc aminte acum, la o retrospectivă superficială, dacă au fost reveniri la părerea inițială pe o temă majoră, după trecerea prin opusul ei pentru o perioadă. Probabil că au fost și din acestea.
Cea mai recentă schimbare de acest fel la mine a fost de curând, când în vreo două luni, noiembrie și decembrie, mai precis spus, mi-am schimbat părerea la 180 de grade despre un anumit grup socio-profesional, după ce o viață întreagă am avut o opinie fără echivoc și o poziție fermă împotriva lor. Voi scrie un mic text separat despre ei în zilele următoare, ca o continuare a acestuia.
Și atunci ce să faci când cineva îți cere părerea pe o temă majoră, știind bine că ai putea să ți-o schimbi peste o vreme? Să nu i-o mai dai deloc? Sau poate o soluție mai bună ar fi să ai tot timpul un mic carnețel cu coperți din piele la tine, și să notezi acolo ce părere ai dat, cui, când, datele de contact. Iar când ți-o schimbi, îi trimiți un e-mail sau îl suni pe cel în cauză și-l pui la curent cu noua opinie.
Eu nu am avut un astfel de carnețel, și acum îmi pare rău, mă simt vinovat și responsabil pentru eventualele consecințe. Cum ar fi cele din următoarea întâmplare de pe la începuturile carierei mele, pe care nu cred că o voi uita vreodată.
Demult, să fie vreo douăzeciși de ani de atunci, când am fost invitat să-mi spun părerile aferente respectivei zile din calendar unei adunări tinerești, la sfârșit o studentă firavă m-a tras de mânecă să mă întrebe ceva într-un colț, să nu ne audă nimeni. Mi-a spus că are un iubit care o îndeamnă insistent (o „presează”, îmi aduc aminte cuvântul) să se gândească foarte serios la carieră, la ce job va avea, la cât va câștiga, să-și facă calcule și scenarii. Or, plăpânda făptură considera că nu acestea sunt printre lucrurile cele mai importante din viață, că dimpotrivă, acestea i-ar îngrădi libertatea către idealuri și către orizonturi spirituale care pentru ea păreau să fie mult mai largi decât ale altora.
Întrebarea sintetizatoare a plăpândei interlocutoare a fost formulată neașteptat și surprinzător de scurt și de neobișnuit pentru astfel de interpelări – probabil de aceea o țin încă minte atât de bine: Ce credeți, ar fi bine să mă despart de el și să-mi caut alt bărbat, unul care să rezoneze cu sufletul și cu idealurile mele?
Considerând că o întrebare atât de sintetică așteaptă un răspuns la fel de sintetic, i-am răspuns că da, că așa aș face și eu în locul ei. Oare ce i-aș fi răspuns, sau ce aș fi făcut atunci dacă mi-aș fi imaginat, și pentru o clipită, că în câțiva ani o să-mi schimb complet părerea? I-aș fi cerut adresa de e-mail, ca să o informez, desigur. Dar nu am făcut-o, și acum voi trăi cu povara acestei vini toată viața.
De curând s-a repetat scenariul, aproape identic, însă acum m-am asigurat că nu voi mai repeta greșeala. Bunul și vechiul meu prieten are un singur copil. Toată viața și mândria lui sunt acolo. Și are și de ce. A făcut studii briliante în științe exacte la una dintre cele mai prestigioase universități din lume, a făcut și un doctorat de excepție tot acolo, imediat după facultate, curg cererile de angajare din diverse țări în domeniul care îl pasionează pe el cel mai mult.
Are vreo 27 de ani acum copilul, cred, sau 28. Și mai are și o iubită care nu vrea să stea cu el în străinătate, și i-a spus, fără cea mai firavă umbră de echivoc, că dacă vrea să rămână cu ea și să se căsătorească, să se întoarcă el în România, să-și caute un job aici și să rămână. Ceea ce copilul a și făcut, începând să-și caute cu asiduitate locul aici.
Bunul meu prieten m-a rugat să mă văd cu copilul, ca să-l ajut să-și găsească un astfel de job. Și m-am întâlnit, desigur. Nu mai redau aici toată discuția, ci doar întrebarea lui sintetizatoare, formulată foarte clar și fără echivoc: Vreți să spuneți că ar fi mai bine să mă despart de ea și să mă întorc la cariera și la viața mea din străinătate, și să-mi găsesc altă femeie?
Considerând că o întrebare atât de sintetică așteaptă un răspuns la fel de sintetic, i-am răspuns că da, că așa aș face în locul lui…
Comentarii (10)
Cum e specificat deja in text, au trecut mai bine de 20 de ani …si, totusi, sa nu uitam si latura sentimentala aici (copilul unui vechi si drag prieten)
Doua observatii din partea mea:
-sfaturile pot fi proaste cand au un impact prost, sunteti sigur de un asemenea impact pe termen mediu si lung la respectivele persoane?
-sfaturile sunt ascultate cand cine le da are o anumite autoritate sau ceva ce-l face credibil, adica dumneavoastra aveati imaginea, in ochii celor ce cereau sfarurile, a cuiva ce poate da sfaturi bune. Intentiile au fost bune, rezultatul oricum depinde de contextele personale ale celor ce primesc si aplica, asa cum stiu ei, sfaturile respective.
Deci eu nu consider ca e vreo problema de moralitate.
Poate ația dat sfatul potrivit atunci și cel nepotrivit acum, cine știe?! Sau amândouă bune, sau amândouă greșite….
Ideal este să ajutăm omul să ia o decizie și să și-o asume. Ce își dorește cu adevărat, ce l-ar împlini mai mult?
Ideal este să lași liberul arbitru și să nu te bagi să dai sfaturi. Nu neapărat dpdv al problemelor de moralitate pentru că degeaba ai intenție bună, dacă rezultatul e prost. Până la capăt omul are nevoie și de o viață personală echilibrată, nu doar de carieră, iar echilibrul nu și-l poate găsi decît singur.
Ori eu nu inteleg ori ati dat acelasi sfat in ambele situatii. In ambele situatii ati spus ca respectvii sa se desparta pentru a-si urma propriile vise si interese.
Deci schimbarea de parere nu chiar atat de totala.
Da, dar la prima a fost cel mai prost sfat. Al doilea încă mi se pare genial…
Esti pe nisipuri miscatoare, GB. Riscante interventiile in probleme de suflet…
Frumos articolul si o tema relevanta oricand. Articol pe care sincer il asteptam dar nu credeam ca mai apare.
Referitor la sfaturi, cred ca maturitatea omului il face sa inteleaga ca este un raspuns la intrebare si trebuie luat ca atare. Cel mult ca o recomandare. Buna precizarea, “eu asa as face”. Acum cine cauta in afara casei sfaturi pentru propria viata sentimentala, trebuie sa fie pregatit sa primeasca si unele raspunsuri de genul acesta :))
Ai scris acum ceva vreme un articol bântuitor despre singurătate, poți garanta că cineva va mai găsi un partener potrivit de cursa lungă după ce își va fi aranjat cariera?
In viata nu le poti avea pe toate. Unii pun pe primul plan familia, unii cariera, altii banii, altii distractiile, altii plimbarile, altii diversele vicii (dependente), altii vor sa experimenteze cat mai mult si divers. Nu cred ca exista o regula. Asa cum George Butunoiu scria intr-un articol cu luni in urma despre mari oameni cu success profesional si economic care sufereau de singuratate, tot asa exista si familisti care regreta ca nu si-au urmarit o cariera promitatoare si s-au multumit sa-si educe copiii cum au putut mai bine.
Scurt. 1. 90% din cazuri la întrebarea tânărului briliant e răspunsul corect. E mai bine la prima vedere să urmezi o carieră științifică afară (că doctoratul e de obicei preludiul unei astfel de cariere altfel e doar pierdere de timp). Totuși 10% e un răspuns greșit ba chiar nociv. Dar tind să cred că adevărul stă în cei 10%. Raționamentul e simplu. Un tânăr școlit ani de zile afară care-și păstrează iubita și rămâne cu ea e posibil să fie dragostea vieții lui. Renunțarea poate induce depresie sau o veșnică părere de rău. Personal cred că e mai de dorit să urmezi calea dragostei în tinerețe și să-ți asumi că poți să fi dezamăgit cu timpul sau să se estompeze cu anii, decât să rămâi cu imaginea idealizată a unei iubiri neconsumate sau părăsite din cauză de oportunism de carieră. Mai mult , în ciuda unei vieți tumultoase și pline de complicații, continui să cred că e posibilă o carieră în România în orice domeniu. Alegerea plecării nu trebuie să fie motivată doar de oportunism carieristic. 2. Și primul răspuns a fost corect. La tinerețe seriozitatea prea mare și concentrarea spre obiective ambițioase sunt semnul unui arivism funciar deloc de dorit. Culmea că asemenea specimene concentrate și focusate nu au carierele cele mai spectaculoase. Țin minte că Spătaru, când era șef de HR la SNG Damen spunea că nu angajează ingineri care au fost studenți de 10.