Să nu vă imaginați că angajatorul verifică și validează, la interviu sau după aceea, fiecare semnal pe care-l percepe și îl interpretează el într-un anumit fel în ceea ce vă privește, fiecare bănuială, doar pentru că „așa ar fi cinstit, așa ar fi corect, profi”… Nu, în marea majoritate a recrutărilor pentru pozițiile de top management, și mai ales la multinaționale, dacă intervievatorului i se pare că întrezărește ceva riscant în profilul candidatului (că e un ciudat, că e arogant, frustrat, orgolios etc. etc.), îl scoate imediat de pe liste, fără să mai încerce să verifice dacă chiar așa este „în realitate”.
Bineînțeles că e conștient că s-ar putea să nu fie adevărată presupunerea, dar de ce să-și asume riscul – oricât de mic ar fi el – mai ales dacă miza e foarte mare? Să verifici toate ipotezele ia timp, resurse, și rezultatul tot incert poate să rămână. Și atunci nu e mai sigur și mai eficient să treacă la următorul candidat?
Cazul cel mai elocvent e cel în care un angajator (sau chiar un recrutor extern, care e plătit pentru a aduce un plus de obiectivitate) respinge un CV doar pentru felul în care e scris, chiar dacă profilul pare să se potrivească. Sau cu cei care „se mută prea des de la un job la altul”, deși în majoritatea cazurilor e cava perfect explicabil (și chiar indicat, uneori), și oricum asta e normalitatea în România, și va rămâne așa încă multă vreme.
Știu că mai toți candidații (și nu doar managerii de top) consideră degradant, sub demnitatea lor să se preocupe (și) de semnalele pe care le transmit, adică și de „formă”, nu doar de „fond”, cum le place lor să spună. Și că e întotdeauna de preferat să pierzi un job bun cu demnitate, decât să te cobori la nivelul angajatorului. În fond, el pierde un candidat valoros, dacă e superficial și prost, nu-i așa?
Dar eu am scris asta pentru ceilalți, foarte puțini, care preferă să-și calce pe mândrie și să facă și ei câteva concesii angajatorilor neprofesioniști.