Parcul Ioanid. Loc frumos, liniștit, copiat acum o sută de ani după Parcul Monceau din Paris. Un tânăr kipeș, să tot fi avut 35, 37 de ani, nota ceva într-un carnețel minuscul. Nu am văzut ce culoare avea carnețelul, era atât de mic și de delicat în mâinile lui puternice, cu unghii curate, tăiate scurt… M-am întors peste vreun ceas. Tot acolo era, dar fără carnețel, se uita atent în jur. Mi-a zâmbit. Cred că observase că m-am uitat mai lung la el. I-am zâmbit și eu.
Înalt, bătea bine spre doi metri. Frumos, viril, cu trei nasturi descheiați neglijent la cămașa cu mânecă scurtă, care abia de nu plesnea în dreptul mușkilor de la braț. Mușkii de la picioare la fel, frumos arcuiți sub niște pantaloni crem până la genunki, se vedeau clar toate mănunkiurile de fibre. Un tatuaj discret pe gât, pe dreapta (stânga pentru privitor), cu un desen indescifrabil și cu două litere – probabil inițialele numelui vreunui profesor din facultate.
Părea genul intelectual, pentru că nu se juca pe telefon! Nici când l-am văzut prima dată, și – greu de crezut – nici acum, când ne-am zâmbit. Se uita în jur, studia fețele și mișcările oamenilor, se uita cu atenție la mașini, la păsări (sunt multe acolo, la Ioanid), la o frunză purtată de vânt, asculta zgomotul copacilor și al orașului. Și zâmbea, le zâmbea tuturor acestora.
L-am întrebat ce face. Mi-a zis că notează numerele mașinilor în carnețel, și apoi verifică (nu sunt sigur dacă tot el sau altcineva) dacă au plătit parcarea. Acesta e jobul lui. Are cinci străzi de care se ocupă. Fie soare sau înnorat, cald sau frig, indice de poluare ridicat sau scăzut, el e acolo, la datorie! Să noteze în carnețel și să zâmbească oamenilor, mașinilor, păsărilor, copacilor, orașului.
