Cum erau universitățile pe vremea comuniștilor. Studenții de rangul I, de rangul II, III, IV și V…

Cum erau universitățile și facultățile pe vremea comuniștilor. 

Pe vremea comuniștilor, lumea studențească avea o complexitate, o stratificare, un sistem de valori și o ierarhie pe care puțini dintre cei care nu au trecut pe acolo le puteau bănui, măcar.

Cred că acum s-a cam uitat asta, dar atunci să fii student îți dădea un statut social foarte bine conturat, pe care mulți și-l etalau cu îndreptățită mândrie, care mândrie creștea în intensitate proporțional cu depărtarea față de București. Dacă pentru cei din afara “cercului” (și, în special pentru cei care nu trecuseră vreodată pe acolo) statutul de student însemna deja ceva atât de mult încât nu mai conta prea tare și ce fel de student erai, pentru cei “dinăuntru” lucrurile stăteau cu totul altfel. Stratificarea și segregarea erau foarte bine delimitate, pe vreo patru sau cinci ranguri, și greu, tare greu era să fii tolerat sau acceptat într-un rang superior, aproape niciodată cu unu mai mult decât cel în care erai plasat automat prin facultatea din care făceai parte.

Tot ce scriu de aici încolo se referă doar la percepțiile studenților unii față de alții și la relațiile dintre ei, nu mai ies din acest “cerc” până la sfârșitul articolului. Și scriu doar despre universitățile și facultățile din București, pe celelalte nu ajunsesem să le cunosc prea bine.

Deci, în general, respectul față de o anumită categorie de studenți era direct proporțional cu greutatea cu care se intra la respectiva universitate/ facultate, adică de câți erau pe loc la admitere, și asta cu destul de multă precizie: medicină, arhitectură, electronică… O oarecare excepție făcea dreptul, unde competiția era printre cele mai mari, însă erau alte lucruri care îi trăgeau în jos pe cei de acolo de la statutul de studenți “de rangul I”.

În primul rând, marea separare se făcea între tabăra “intelectualilor”, unde intră Universitatea, evident, cu toate facultățile sale, apoi Arhitectură, Conservatorul, Teologia, IATC-ul și Nicolae Grigorescu, și cea a “politehniștilor”, cărora li se asociau, vrând-nevrând, cei de la Construcții și de la Instalații. “Mediciniștii”, cu “rudele de la țară” Farmacia, Stomatologia și Medicină Militară incluse, erau o lume cu totul aparte, însă asociată întotdeauna “intelectualilor”. Și Medicină Veterinară era tot cam pe acolo, deși aveau un statut inferior evident față de mediciniștii “adevărați”.

Cei de la ASE formau un grup cât de cât distinct doar prin număr, pentru că erau mulți, însă nu aveau aproape nicio identitate proprie, cât de cât conturată, și erau adesea ținta ironiilor și subiect de bancuri pentru cei din “taberele principale” (“Am două vecine noi de săptămâna trecută. Una e studentă, cealaltă e la ASE…”).

Alt grup distinct, cu un statut inferior ASE-iștilor, erau cei de la Agronomie, apoi cei de la Academia Tehnică Militară, urmați de unii despre care nu se vorbea aproape niciodată, cei de la facultatea de trei ani de chimie-fizică, și cei de la IEFS, la coadă. Oricum, Academia Tehnică Militară nu era socotită o facultate “normală”, chiar dacă și acolo se făcea destulă carte serioasă; cei de la trei ani făceau doar trei ani, așa că nu puteau fi egali cu cei care făceau cinci sau chiar șase, iar IEFS-ul nu prea era socotit o facultate. Sigur, despre Ștefan Gheorghiu nu vorbesc, aceea era altceva. Dacă am uitat ceva, vă rog să-mi atrageți atenția, revin și completez articolul.

Voi continua să scriu la acest articol în zilele următoare, în detaliu despre aproape fiecare dintre “intelectuali” și despre “politehniști”, dar și despre ceilalți. Erau din lumi diferite, paralele…

Mai departe: Vedetele intelectualilor erau pe atunci, de departe și cu un statut niciodată pus în discuție, studenții de la Arhitectură. Faima o datorau, în bună parte, Clubului A din subsolul de pe strada Blănari, lipit de biserica Sfântul Nicolae.

La intelectuali se discuta, că nu erau multe altele de făcut, și un loc în elita studențească era asigurat prin vorbe, în primul rând. Sigur, cei care citeau cel mai mult dintre toți și, mai ales, cei care și înțelegeau tot aveau un avantaj semnificativ pentru câștigarea unui rol de lider, însă nu chiar întotdeauna decisiv.

La politehniști, conducerea era preluată prin fapte. Acolo, adică în Regie, se întâmplau lucruri, și cei care le regizau și le montau cu cel mai mare răsunet ajungeau automat reprezentanții legitimi ai comunității. La ei totul era mare, și Politehnica, și căminele, și cantinele, și aveau avantajul că toate erau în același loc, așa că aveau asigurată o comunicare eficienta, orice se întâmplă semnificativ ajungea repede în orice colț al lumii lor.

La intelectuali, căminele au avut un rol semnificativ mai redus în viața studențească și în construcția de “brand”, erau mici, împrăștiate (măcar erau în centru aproape toate), șubrede (era de preferat să te prindă cutremurul în altă parte), așa că intelectualii erau nevoiți să se adune prin alte părți, însă niciodată în grupuri atât de mari pe cât reușeau ceilalți să adune.

La intelectuali, așadar, erau avantajați cei care puteau aduce în conversație direct ce învățau la școală, nu mai era nevoie de “extra work”: cei de la Litere, Limbi, de la Grigorescu, Arhitectură, Istorie… Cei de la Matematică, de la Chimie, de la Medicină trebuiau să citească și să asculte în afara facultății aproape tot ce era nevoie ca să poată intra în conversație și, mai ales, ca să și rămână în ea.

Studenții de rangul I, de rangul II, III, IV și V…

În general, calitatea studenților e legată direct de atașamentul lor pentru domeniul respectiv, și toate studiile științifice demonstrează asta. Calitatea academică, în primul rând, însă și calitatea “socială”, dacă se poate folosi o astfel de alăturare de termeni. Majoritatea intelectualilor mergeau la facultățile lor (Universitate, Arte, Conservator etc.) din dragoste pentru lumea aceea și din pasiune, pe când la politehniști numerele erau mai degrabă pe dos. Acolo doar la Electronică, la Aeronave și la Automatică erau mai mulți pasionați de ale lor decât de obținerea unei (foarte valoroase, pe atunci) diplome de facultate, oricare ar fi fost aceea. Or, asta i-am împărțit întotdeauna (și peste tot) pe studenți grupuri distincte, cu activități și relații sociale deosebite unele de altele.

Apoi, o altă diferența care se vede și care lasă urme în viața cuiva este direcția interesului către știință, dacă e spre știința fundamentală sau spre cea aplicată, dacă e spre științe naturale sau către cele sociale sau tehnice, dacă e creație sau măiestrie. Pe atunci, respectul era mai mare pentru științele fundamentale (cunoașterea de dragul cunoașterii) și pentru practicanții lor decât pentru științele aplicate, creația era mai apreciată decât măiestria, iar umaniștii și tehnicienii se apreciau fiecare pe ei înșiși, spunând unele și altele despre ceilalți, însă cu argumente diferite. Din acest punct de vedere, știința fundamentală se făcea (se face) numai la Universitate, și nu miră pe nimeni că intelectualii aduceau mereu asta ca argument de necontestat și se foloseau de el de câte ori aveau ocazia.

Prestigiul în rândurile intelectualilor era distribuit astfel: arhitecturiștii în vârf, singuri, după cum am spus. Se intra greu, făceau șase ani, făceau și știință și cultură, aveau nevoie și de inteligență și de talent ca să intre și să facă o treabă bună acolo, comuniștii nu prea își băgau coada acolo, nici la intrare, nici la ieșire, că nu aveau unde. Însă, de departe, cel mai de preț lucru era Clubul A, unde nu puteai intra decât dacă te aducea un arhitecturist, și și atunci cu multă greutate. Făceau dezbateri acolo, aveau invitați care vorbeau despre lucrurile mari, despre cele frumoase sau despre amândouă, din când în când, puneau și niște filme pe perete, erau concursuri și, mai ales, celebrele discoteci, cred că în zile fixe, o dată sau de două ori pe săptămână. Nu în ultimul rând, aveau cea mai bună cantină studențească din oraș, în rondul de la Piața Rosetti, în care am avut și eu onoarea să fiu hrănit mulți ani la rând, locuind peste drum, în Armenească.

Urmau, apoi, Literele, Limbile, Matematica, Fizica și Medicina, în grup. Evident, cei de la Litere erau cei mai avantajați, nu trebuia să facă nimic în plus pentru a fi intelectuali, pentru a avea subiecte de conversație interesante, pentru a vorbi elevat și corect gramatical, aveau tot trecutul la picioarele lor, aveau clădirea Universității, cu tot simbolismul ei, se intra greu, nu erau nici mulți… Literele era(u) printre foarte puținele facultăți la care veneau la cursuri studenți de peste tot. La cursurile lui Ion Alexandru, de pildă, veneau cu mult timp înainte ca să mai prindă un loc.

Cei din Pitar Moș erau un pic mai puțin intelectuali, însă compensau cu limbile lor străine, cu cărțile pe care le aveau acolo, în bibliotecă și cu accesul ceva mai ușor către lumea largă, așa că se îndrepta balanța.

Matematica era matematică, nu mai avea nevoie de vreo explicație, așa că studenții matematicieni erau întotdeauna în elită, chiar și când nu deschideau prea mult gura, puțini dintre ei fiind meșteri la vorbit și la spus lucruri care ar putea să-i fi interesat pe ceilalți. Însă știam că sunt foarte deștepți, și asta era de ajuns.

Fizica a avut un salt spectaculos de prestigiu odată cu deschiderea marelui complex științific de la Măgurele, unde Ceaușescu a dus toate institutele de cercetare fundamentală și aplicată din fizică, dar și din alte câteva domenii de vârf, a făcut un reactor nuclear experimental, a dus facultatea, a făcut chiar și un liceu de fizică, foarte bine cotat. Mii de cercetători de top, o bună parte din elita academică și tehnologică din cercetare era acolo. Totul nou, clădiri și echipamente moderne (cât se putea – oricum, cele mai avansate din țară), biblioteci, spații verzi și de agrement, chiar cu o piscină. Căminele facultății erau cele mai bune din țară, fiecare cameră cu baia ei, și asta a contat foarte mult. Facultatea avea sală de cinema și de spectacole, și adesea se întâmplau acolo lucruri care nu se puteau face în altă parte.

Cele mai interesante erau niște întâlniri și dezbateri filosofice, interdisciplinare, la care cei mai intelectuali dintre cercetătorii de pe platformă, împreună cu cei din facultate, invitau acolo, la Măgurele, pe cei mai intelectuali din toate celelalte domenii (istorie, biologie, filosofie, arte, medicină etc.) și discutau despre lucrurile mari din lume. Au scos și niște volume cu aceste discuții, “Interferențe” se chema, a fost o surpriză că i-au lăsat să o facă, chiar și după ce au fost periate bine de tot. Oricum, pe vremea aceea nu erau multe altele de făcut, așa că în Facultatea de fizică se vorbea întruna, cât era ziua de lungă, după care discuția se mută în cămine, până dimineața, continuând apoi în facultate, și tot așa. Numai când plecau în oraș puteau studenții fizicieni să mai vadă și să facă și altceva.

Mai mult de jumătate din ce se făcea la Fizică era matematică pură, de fapt, și se făcea aproape la același nivel cu cel de la Matematică (și câțiva din top chiar peste, erau la nivelul Institutului). În plus, prin natura domeniului, era și multă filosofie și se făceau legături cu multe alte domenii (chimie, biologie, medicină etc.), așa că nu era de mirare că fizicienii erau mai buni vorbitori decât matematicienii și își puteau revendica mereu un loc în top. Și nu în ultimul rând, faptul că Ceaușescu și-a trimis amândoi băieții să facă facultatea la Măgurele era o confirmare în plus a locului în ierarhia vremii. Mai mult, lui Nicu Ceaușescu i-a construit o casa chiar acolo, lângă facultate.

Cei de la Medicină aveau viața cea mai grea dintre toți! Învățau ani de zile mai mult decât oricare alți liceeni ca să intre, și apoi învățau și mai mult ca să termine facultatea cea mai lungă. Foarte puțini își făceau planul că vor intra din prima la Medicină, ar fi fost mulțumiți să știe și că intră în al treilea sau al patrulea an. Șefa de promoție de la Liceul de biologie din Galați a intrat abia în al șaptelea an, la Iași, după ce în primii cinci a dat la București. Cu toate acestea, surprinzător de mulți studenți de la Medicină erau în locuri și știau să spună și să facă lucruri la care nu mulți ajungeau, discutau de la egal la egal pe aproape orice subiect, te întâlneai cu ei și la teatru, și la Atheneu, la Radio și la cenaclu, la biblioteca francezilor de pe Dacia sau la cea a englezilor de pe Jules Michelet, la Club A și cine mai știe pe unde. Probabil că o parte din explicație, în cazul mediciniștilor, era ca cei mai mulți erau copii de doctori, la rândul lor, oameni cu bani și cu statut social înalt, care își permiteau să le dea copiilor, încă de mici, o educație pe care mulți alții nu ar fi putut-o avea decât din vorbe.

Al treilea strat cu intelectuali era și cel mai gros, cu Istoria și Filosofia, Dreptul, Biologia, Chimia pură (mai era o Chimie industrială la Politehnică), IATC-ul, Conservatorul, Grigorescu, Teologia, Farmacia, Stomatologia, Medicina veterinară, Medicina militară. Cred că Psihologia fusese deja desființată când am ajuns eu student, mai rămăsese ceva pe la Istorie și Filosofie, însă erau aproape absenți din peisaj.

Cu Filosofia și cu Istoria era deja o problemă, erau din zona “contaminată” de comuniști, la fel ca și Dreptul și ASE-ul, în care nu mai puteai ști cu adevărat până unde ține adevărata știință și de unde începe pseudoștiința, cea fabricată și pusă în loc de comuniști.

Cei de la Filosofie nu ieșeau deloc în evidență pe măsura așteptărilor, nu știu de ce, însă erau lângă ceilalți prin aura numelui, ar fi fost acolo oricum, indiferent ce ar fi spus și ar fi făcut, la fel ca și matematicienii. Erau și complexați, e drept, comuniștii au marginalizat intenționat și sistematic filosofia și pe filosofi, în general. Cred că atunci erau o ramură a Facultății de Istorie, care Istorie, și ea, avea cam aceeași soartă. Se știa că sunt puternic cenzurați și nelăsați să-și facă treaba, așa că nimeni nu era sigur că ceea ce citeau și erau învățați, și ceea ce spuneau, la urma urmei, e adevărat sau nu și dacă nu cumva te faci de râs repetând ce se spunea acolo.

Chimia, Biologia și celelalte medicini făceau lucruri serioase, așa că studenții lor aveau baza de respect cuvenită, diferența făcându-se pe ce făceau ei peste asta, ca să poată intra în discuțiile în care trebuia să arăți că ai citit mai mult decât notele de curs ca să îți revendici un loc în elită intelectuală a vremii. Nu erau mulți care se aventurau până acolo, față de cei de la alte facultăți.

Îmi aduc aminte că cei de la Teologie aveau o imagine bună, erau doriți în conversație, și nu doar ca “o pată de culoare”. Păcat, doar, că erau cam scumpi la vedere, aveau și ei problemele lor…

Tot dintre intelectuali, însă din afara Universității, cei de la IATC se poziționau ceva mai bine față de cei de la Conservator și cei de la Grigorescu, însă cei de la secția de Istorie a artei de la Grigorescu aveau o imagine aparte, peste medie.

La IATC se intra foarte greu, erau doar câteva locuri, și se șoptea peste tot că se intra cu pile, așa că prestigiul lor avea serios de suferit, chiar dacă nimeni nu știa sigur ce e adevărat și ce nu. În plus, se consideră că muzicienii și artiștii citesc mai puțin decât ceilalți, se bazează și se folosesc mai mult de talent decât de intelect, ceea ce îi punea în inferioritate față de intelectualii cu mintea, însă îndreptau balanța cu frumusețea lucrurilor pe care le aveau în mână, cu expresivitatea și cu elocventă (la IATC-iști), cu misterul și cu boema la ceilalți. Doar cei de la Istoria artei erau considerați la fel de citiți ca cei din elită și erau puși pe picior de egalitate din acest punct de vedere.

Și la Conservator se intra foarte greu, erau câteva locuri, la unele instrumente chiar din doi în doi ani, parcă. Despre ei nu prea se vorbea că ar intra pe pile – oricum, nu așa cum era la IATC. Lucrau foarte mult, trebuia să studieze zilnic, unii dintre ei încă din școala generală cu acest program infernal, așa că aveau mai puțin timp pentru citit decât alții, și asta se vedea, uneori, în discursul lor. Însă, când deschideau gura, aveau câteva lucruri de spus de interes pentru ceilalți, așa că erau mereu bineveniți peste tot. În special la Atheneu și la Sala Radio era întotdeauna de dorit să stai lângă unul. Nu un lucru ușor, însă, la cât de puțini erau…

Cu Dreptul era o situație ceva mai aparte. Se intra foarte greu, concurența era printre cele mai mari dintre toate facultățile. Suspiciunile de necinste erau mari, și acestea cântăreau greu în imaginea studenților de acolo. Însă mult mai mult îi marginaliza statutul Dreptului și al Justiției, în general, în viziunea și practica de zi cu zi a comuniștilor. Toți știau că, la un moment dat, ar putea să fie obligați să facă lucruri imorale, sau chiar profund imorale. Atunci de ce se înghesuiau atâția pe acele locuri? Bună întrebare, cum se zice acum… I-am întrebat de multe ori. Cei mai mulți preferau să nu se gândească deloc la asta, ocoleau subiectul. Alții s-au gândit, însă nu au înțeles întrebarea, credeau că e vorba despre altceva. Iar câțiva (dintre cei pe care îi știu eu) știau că nu vor face nimic imoral, însă știau, la fel de bine, că doar posturile mărunte și periferice te pot ține cu adevărat la adăpost.

Studenții de la Drept erau primiți în cercurile elitiste, însă cu rezerve și suspiciune. Și foarte puțini ieșeau în evidență cu ceva, cultura generală nu era punctul lor forte, deși aveau una dintre cele mai bune biblioteci din mediul universitar, chiar dacă pe unele cărți le puteai vedea doar cu aprobare – și aceea pe mai multe niveluri. Republica lui Platon, de pildă, se putea citi numai cu pile și numai acolo, în sală, nu o puteai lua acasă, Doamne ferește!

Însă vreo doi sau trei studenții de la Drept aveau ceva din Steinhardt, fostul lor coleg, din vremurile bune ale facultății. Nu știa aproape nimeni cine e Steinhardt, evident, nu avea cum, deși încă trăia. Afrodita, de pildă, știa mai mult despre muzică decât aproape orice student de la Conservator, doar că nu cânta, însă de citit citise cât jumătate din viitorii muzicieni la un loc. Și despre literatură (în special despre scriitorii contemporani, pe care îi cunoștea personal până la unul, nu știu cum) știa mai multe decât aproape toți de la Litere, și despre teatru, și despre multe altele. Și, ca să telenovelizez puțin, Afro era fiica unui șofer de autobuz de la ITB, mama ei nu mai trăia…

Și Afrodita, și alții câțiva, au dat acolo pentru partea filosofică a Dreptului, era o alternativă la Facultatea de Filosofie, care nu mai era nici ea ce fusese înainte. Înainte de comuniști acela era unul dintre locurile în care se învățau, se dezbăteau și chiar se făceau Lucrurile Mari, mai ales când era vorba despre Filosofia Constituțională. Nu mai știu dacă există ca disciplină de studiu în vremea noastră, însă nu a apărut vreodată în discuții. Facultatea de Drept avea o atenție specială din partea Partidului și a Securității, nu trebuia ca studenții de acolo să aibă prea mult de a face cu filosofia, ba dimpotrivă! Și și-au făcut bine treaba, eficient, chiar dacă au mai avut și unele scăpări.

Tot înainte de comuniști se făcea multă Logică la Drept, erau niște cărți și cursuri care nu se găseau în nicio altă bibliotecă din țară. Nu mai țin minte dacă se mai făcea logica la ei la facultate și pe vremea noastră, însă dacă se făcea, atunci și pe aceea au reinterpretat-o comuniștii și pe aceea, cu siguranță, pentru că nu prea mai semăna cu logica formală pe care o știam noi, consumatori de logică matematică.

Pe ultimele locuri pe scara prestigiului de la Universitate erau Geografia și Geologia; științe eminamente descriptive, fără mult challenge gnoseologic. Acolo erau studenții cei mai veseli, mai de viață, aveau multe de povestit din lungile lor expediții și tabere de studiu în grup, se întâmplau lucruri. Erau, într-un fel, veriga dintre Universitate și Politehnică.

Bucureștiul studențesc pe vremea comuniștilor

Intelectualii erau răspândiți prin oraș, nu aveau un adevărat campus sau locuri bine stabilite de întâlnire, așa cum aveau politehniștii. Cantinele studențești aveau un rol important în timpul zilei. Cele mai bune erau cele de la Medicină, una lângă Teatrul Bulandra de la Izvor, alta unde începe Calea Victoriei din Dâmbovița, și parcă mai era una. Și cea de la Arhitectură din rondul de la Piața Rosetti, despre care am mai spus. Însă erau mici, nu se adunau niciodată mulți oameni la un loc atunci, nu aveau unde. Cea de la Drept era mai mare, lângă Opera, unde e și acum, presupun. Acolo veneau mulți studenți de la Universitate, și nu numai de acolo, puteai face rost de niște bonuri cu destulă ușurință.

Mai erau chioșcurile din facultăți, unele aveau chiar și câteva mese la care se putea sta cu o eugenie și un brifcor (când aduceau, rar, era aproape un eveniment) în față. Era un astfel de loc în Universitate, la subsol, nu știu dacă ținea de vreo facultate anume, însă acolo se adunau studenți de peste tot, oricum. Mai erau bibliotecile mari, în special BCU, mulți mergeau aproape zilnic, și nu doar pentru citit. La BCS-ul mare mergeai când chiar aveai treabă, era o bibliotecă bună și serioasă, găseai destule. Colecțiile speciale de la BCS erau în Piața Amzei, adevărate comori pentru noi atunci, cu albume și discuri care pe care nu le mai găseai în altă parte. Și puteai profita ca să dai o tură și pe la atelierele UAP de acolo, în aceeași curte, în partea din față. O bibliotecă puțin cunoscută, însă cu multe cărți pe care nu te-ai fi așteptat să le găsești în țară era la INID, lângă Eva, dar acolo riscai să dai nas în nas și cu unii pe care nu prea ai fi vrut să-i vezi de aproape. Foarte animate erau bibliotecile Americană, de la Rosetti, cea Engleză, din incinta ambasadei, pe Jules Michelet, și cea Franceză, unde e și acum. Îți asumai riscuri serioase dacă mergeai acolo, mai ales regulat, erai imediat pus la fișă și aceea rămânea toată viața. Se dădeau și filme (netraduse). Cei de la Limbi și de la Litere poate că mai aveau o scuză în fata securiștilor, însă cei de la alte facultăți nu, era clar că trebuiau reeducați.

Sunt sigur că era și o bibliotecă Germană, tot în zonă, însă acolo nu am fost niciodată, eram complexat din cauza limbii. La fel și una Maghiară, cred că m-a și dus Oskar de câteva ori, deși nu înțelegeam nimic, iar el îmi explica doar pe sărite, și nu întotdeauna ce aș fi vrut eu să aud. Însă era frumos și ungurii au avut întotdeauna o imagine de intelectuali superiori românilor din multe puncte de vedere. Aveau săpun străin la toaletă, și chiar hârtie igienică, obiecte cu care Oskar pleca întotdeauna în buzunar. Într-o zi am găsit o gaură în mijlocul săpunului, și prin gaura trecută o sforicică, înnodata, celălalt capăt fiind legat de țeava de la calorifer. Oskar m-a chemat să o văd, de fapt, consultându-se cu mine dacă ar fi cazul să deznoade sforicică, să o smulgă, pur și simplu, sau niciuna dintre cele două variante de mai înainte. Nu mai țin minte ce soluție a ales.

Mergeam, însă, la ARLUS, pe Batiștei. Cred că aveau și bibliotecă, însă nu știam rusă în asemenea măsură încât să trec de ușa ei, dar sala de spectacole, mare, cu cele mai moi și mai comode fotolii din București, din catifea, era de mare interes. Aveau și pian, erau concerte și, parcă, și filme. Rușii nu erau deloc bine văzuți în elită studențească, și în cea intelectuală, în general, însă cultura lor era foarte apreciată, mai ales marea literatură, muzica, și chiar o bucățică de cinematografie. Însă, în mod special, era respectată performanța lor academică în științele fundamentale, în matematică și în fizică îndeosebi. Matematica și fizica de top-top se învățau din faimoasa colecție de cărți roșii, via franceză, trimise în toate țările comuniste. Și în știința experimentală stăteau bine, și în câteva ramuri de științe aplicate.

Acum, scriind, cred că îmi aduc aminte și de o bibliotecă sau chiar un centru cultural italian, la fel și unul spaniol, însă doar din povestiri, nu cred să fi intrat.

Seara, însă, se stabileau întâlnirile, cele din timpul zilei erau ocazionale, mai degrabă. Se mergea în grup mai peste tot. La film rar de tot reușeai să intri fără bilet, însă la teatru și la concert se găseau întotdeauna soluții. Moda zilei erau Teatrul Mic și Teatrul Foarte Mic, Naționalul și celelalte intrau la cultura generală. De multe ori așteptai cu groază întrebarea de după: “Ei, ia spune, ce ai înțeles de aici?” Și întrebarea venea de fiecare dată, fulgerătoare, necruțătoare, cristal-clear, fără putință de eschivă, niciodată nu a lipsit. Cei care aveau un răspuns mulțumitor după întoarcerea de la Blow-up, de la un film de Tarkovski, de la Godot sau de la un Alban Berg erau adevărate vedete în ziua respectivă…

La restaurant nu se mergea aproape niciodată, și nu doar din lipsa banilor. Nu prea existau restaurante mici, toate erau mari și foarte mari și nu aveai ce face acolo. Se mergea la terase, însă, și doar pentru suc și bere. Nici nu am fi putut merge pentru altceva, pentru că nu era ce. După film, teatru, concert sau terasă, discuțiile continuau în cămine sau pe la câte cineva acasă, dacă găseam loc.

La politehniști, cei mai respectați, elita, erau electroniștii, automatiștii și cei de la Aeronave, adică facultățile la care mulți mergeau din pasiune, și nu doar pentru o diplomă, la care se intra cel mai greu și la care se învață cel mai mult. Electroniștii formau un grup distinct față de ceilalți și făceau și eforturi să se individualizeze și să-și construiască o identitate de grup, ceva asemănător cu Arhitectura. Se organizaseră bine, aveau un fel de club al lor, construiau sau reparau diverse lucruri din care le mai ieșeau și niște bani, știau să desfacă un casetofon, un video sau chiar un Spectrum fără să-l strice. Și clădirile separate de ale celorlalți îi ajutau să-și scoată brandul și cultura organizațională în evidență, deși, din alte puncte de vedere era un dezavantaj. Și electroniștii aveau cele mai numeroase și mai dese legături cu cei din tabăra intelectualilor, de departe. Și automatiștii aveau câte ceva, însă aerienii cel mai puțin.

Urmau Electrotehnica, Energetica și Chimia Industrială, cam pe același nivel. Apoi, mai jos, TCM-ul, urmați de Mașinile Agricole. Ultimii erau cei de la Metalurgie, se considera că ajung acolo cei care erau convinși că nu au șanse să intre nici măcar la TCM, ca să nu mai vorbim de electrice.

Politehniștii scoteau la înaintare vitalitatea, virilitatea, rezistența fizică și tehnicile sofisticate de trecere a examenelor, criterii plasate spre vârful sistemului lor de ierarhizare internă. Chefurile din Regie erau celebre în toată țara, nu doar în București. Cele de trei zile intrau la diverse, mai degrabă, în folclorul studențesc erau înregistrate câteva care depășiseră săptămâna. Grupul Vouă atunci și acolo a apărut, și a avut un succes fulminant.

O altă trăsătură distinctivă a politehniștilor era comerțul care se făcea în facultăți, însă, mai ales, în cămine. Cine nu a trăit atunci și acolo nu-și poate imagina febrilitatea. Se cumpăra și se vindea orice: piese de orice (tranzistori, leduri, scule), casete video și audio, mâncare, bere, reviste, anticoncepționale, fițuici și sisteme de copiat, locuri în cămin, scutiri medicale, bilete la teatru, toate serviciile imaginabile, de la transcriere de cursuri la serviciul la cantină în locul cuiva care își permitea să plătească un înlocuitor. Aproape că nu era cameră în cămin la care să nu găsești câte ceva. Fiindcă nu puteai să-ți faci reclamă ca în zilele noastre, advertising-ul era pe dos, de fapt, pentru că cei câțiva care nu făceau comerț anunțau asta public, cu un bilet mare pe ușă: “Aici nu se vinde nimic!”

Nu știu nici acum dacă acest comerț era tolerat de către comuniști, dacă era tolerat parțial, scăpat de sub control sau or fi fost alte rațiuni și calcule la mijloc, fiindcă în alte părți erau foarte stricți, doar mărțișoarele și cărțile ce mai erau tolerate, însă și acelea cu discreție. Însă de știut se știa, chiar cu detalii, și asta aveam să aflu într-un mod neașteptat și fără loc de interpretare. Eu vindeam cărți, le cumpărăm mai ieftin și le vindeam mai scump, pe atunci se știa exact cu cât se poate vinde fiecare carte în parte, în funcție de autor, de tiraj, de anul apariției, de raritate. Mai mult, știam dinainte și care sunt cărțile care urmau să apară, făcuserăm rost de planul editorial pe un an înainte și știam când să ne așezăm la coadă la librărie ca să apucăm unul dintre cele câteva prețioase volume care se puteau vinde, peste o lună, la un preț cel puțin dublu, triplu sau chiar mai mult. După câțiva ani am ajuns și la edițiile bibliofile, și atunci am aflat, fără să vreau, ce era în spatele celor câțiva bătrânei, ponosiți și invalizi (unul dintre ei), cei mai mari și aproape singurii bibliofili ai Bucureștiului.

Dar nu de la ei am aflat ce am aflat, ci de la un general din armată, cu fiul căruia făceam meditații la matematică. Se vede treaba că era în mai multe locuri decât ne spunea nouă, sau că, oricum, știa mult mai multe decât se credea. Într-o zi când m-am dus la meditații, mă ia deoparte și îmi spune să-mi bag mințile în cap, să fiu atent că am depășit niște limite și că să nu mai vând cărți, sau să le vând la o scară mică și cu discreție. Și atunci mi-a spus autorii și titlurile aproape tuturor cărților mai importante pe care le vândusem în ultima vreme, ba pentru unele dintre ele și cui (unuia, Dinu Patriciu, de pildă, căruia îi vândusem un mare dicționar de arhitectură Viollet-leDuc), de m-a lăsat mai întâi cu gura căscată, apoi cu o sudoare rece pe șira spinării.

Cei care își mai aduc bine aminte sunt rugați să mă corecteze sau să mă completeze, când e cazul.

Cum e acum nu știu, s-or fi schimbat lucrurile. Tare aș vrea ca unii din generația mea să completeze tabloul schițat de mine aici, și cei din generația momentului să scrie despre cum arată lucrurile astăzi, cum s-au reașezat ierarhiile. Cine știe, poate se pot face și niște predicții despre următoarea generație…

*

Notă: am reluat articolul acesta scris acum mulți ani fiindcă știu că mulți cred altceva despre acea perioadă și despre locurile descrise aici, și vreau să știe care era realitatea și cei care nu l-au citit atunci.